supra-sistola-vesela

cel mai ciudat e când eşti dus

când curge sângele supus

şi pare

că picioare-

le

stau cu picioarele în sus

un suprarealism famelic

un mic fior extra-sistemic

şi pare

că picioare-

le

iţi tremură isteric

şi farurile stinse-n grabă

motanul schioapată-ntr-o labă

şi pare

că picioare-

le

n-au nici o treabă

nu sta cuminte:

e o cursă

până şi luna asta scursă

un dinte pentru dinte

şi pare

că picioare-

le

stau cu picioarele-nainte

scoşi de la sursă

că dacă zgârii ce-i sub bidinea

o să-nţelegi şi mintea mea

lua-

tă

ra-

z

na!

o să-ţi aduc o floare
în glastră de căcat
afară va fi soare
şi eu, emoţionat

o să o uzi o vreme
cât va fi soare afară
floarea-ţi va face semne
pe urmă o să moară

şi o să ceri o alta:
exotică, din Malta,
cu nume complicat
şi fără acea glastră atât de de căcat

ţi-o voi aduce, greu
stingher şi lăcrimând
pe urma bietul eu
rămâne-va un gând

veni-va altul, oare,
în braţe cu o floare
cu nume complicat
uitată va fi glastra aceea de căcat
afară va fi soare

iar eu voi fi plecat

regele D-Lear

elogiu pescarului şexpir

trage, mă, mi se adresă lipoveanul feroce
vâsla luându-i din mâna un val
vremur´le astea-s mult mai atroce
dacă nu mori tu, musai un cal…

furtuni si ceţuri, friguri şi sloi
lipovene, minia brat, minia şto tacoi
o să te ung cu vodkă: supremul tău mir
căci ma simt rege: rege le de lir

cristian: bleati! Iob tvoiu mati
trage de crâmpeiul ăsta de viaţă
o sa te sărut pe gură de dimineaţă
cristian, bleati!
Nu respira: şi stoooi!

Pe fundal o mie de viori Amati
Un escadron de trompete
Si o droaie de note
Moi
Desuete
Luminau un sunet lung de oboi…

Asta însemna desigur că el
O adora şi îşi dă viaţa, oricând, pentru ea…
El.
Umil sufleur, sacagiu, menestrel
Şi ea
De fapt, ei… nu-i păsa
Iob tvoiu mati

un milion de strune de viori
musai Amati
s-or sparge de dorul de note, de voce

lipoveanul mi se adresa: iob tvoiu mati
lipoveanul feroce
trage măăă…

critiiacobdejaadumbritdecifrelecareilanunţăcăfostulazifutulîncapedejaunmâineînspăimântător

ARGUMENT

Aceasta este povestea lui Adam. Nu mă pun în pielea lui Dumnezeu, pentru simplul fapt că Dumnezeu nu are piele, sau mă rog piele palpabilă. Pur si simplu pe omul ăsta îl cheamă Adam. L-am cunoscut sporadic, sub mai multe forme şi manifestari, în diverse întâlniri din viaţa mea. A fost discreet şi mi-e dor de el uneori. Nu că aş fi eu, acest Adam, dar de vreme ce i-am scris povestea, probabil ca puţin, da.
Omenirea, umanitatea suferă de insignifiantism. Dintotdeauna. Indiferent ce eşti: salahor, rege, împărat, rob, contabil, actor, inginer, peşte, poliţist… orice. Eşti un sclav al dorinţelor, al pulsiunilor tale de nestăpânit, al celorlalţi care cer, nenorociţii, foarte mult de la tine şi sunt pururi nemulţumiţi. Boala asta numită insignifiantism loveşte, a lovit şi va lovi pană la marele final. În cazul în care va fi un mare final şi nu un final insignifiant.
Asta e, nu agreez ideea dar nici n-o pot exclude. Şi e frustrant pentru o fiinţă care are un pic de creier. E frustrant. Că nu poţi face nimic măreţ, numai mici rahaturi, mici hematoame-n baligă. Oricum, te paşte un anonimat sever. Pentru că, la câteva miliarde de insignifianţi, unul care va ridica un pic fruntea, aproape insesizabil, va fi idol doar cu numele. Ca un produs de pe piaţă. El, ca fiinţă, practic nu va conta. Va conta numai gestul lui sumeţit, de a ridica din pământ capul, fie chiar şi doi milimetri faţă de restul din cârd. Din cireada umană. Fiinţa lui vremelnică va fi dată uitării instantaneu de semenii lui. Când pronunţi cuvântul Mozart, chiar te gandeşti la „el” sau la „Taa, ta-taa, ta-ta-ta-ta-ta-taaa…”?
Umanitatea e suferindă, nu sunt primul şi nici ultimul care o spune. Numai că acum, schizo-consumatorismul din ce în ce mai manifest, e dezumanizant, mai dezumanizant ca niciodată. Acest sindrom este singurul care ucide, consumatorismul-insignifiantism. Cancerul devine o veselie, SIDA umanizează, tatuajele cretinizează dar dau de lucru maimuţei. Dar ralierea la insignifiantism dă viaţă unei planete. Aceasta.
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putinţa să realizez că sunt şi eu unul. Un insignifiant. Şi, deci, o lume…
Şi acum…

Tu n-ai avut vreodată o ceaţă pe ochi, frate? Ai avut dar ţi-e lehamite să recunoşti. Dar dacă un prost stă în banca lui deja nu mai e prost. Tu nu, frate, eşti până la urechi în cada cu imbecilism. Dar cască ochii ăia şi simte: spânzuri agăţat de neant, cu picioarele atârnate şi bălăbănindu-se sub alt neant. Eşti confuz, literele compun cuvinte ciudate, laturile camerei tale –oriunde s-ar găsi ea- îşi pierd consistenţa, nu mai au consistenţă, pula consistenţă: devin un conglomerat de curbe necuantificabile, impalpabile, imagini, cserocsuri, planşe flasce, fantoşe în sine, grupări mai mult sau mai puţin atroce ca şi stupizenie, amorfe: un bol alimentar, o inghiţitură de jeleu Nu-Ştiu-De-Care, o inghiţitură de pâine turceasca sleită de turci… chestiile astea pe care te bazezi: liniştitoarele laturi ale vieţii tale oficiale… Tu n-ai avut vrodată starea aia de nimic, de a fi fost, de a fi si de a va mai fi în continuare nimic… vecin cu neantul, vejnicia, ma rog, veşnicia… gunoi, laolaltă… tot, frate laolaltă… ghiveci existenţial, crud, penibil, derizoriu şi vulgar (!!!)
N-ai simţit omule, femeie, Nu-Tu-Al-Dracu-Lui, copile, băăăi, că o să te confunzi dintr-odata într-o chestie, într-o oala umplută numai cu frică… Şi nu, băăăi. Nu frica aia, fricacare, fricăcăreaza aia de-ţi aneantizează gândirea, creierul, sistemele de cacatumane… –ca de exemplu frica de un malac beat, cu un cuţit în mână, venind ameninţător spre tine- frica aia care te face să te recompui în animal şi să te recţionezi pe tine ca pe animal ce eşti. Nu, frate… Frica cealaltă: solitara, regina, imperturbabila, zeiţa Frică.
Frica aia solitară, regină, stăpână, imperturbabilă, imperturbabilă, imperturbabilă, pe care n-o poţi anihila prin mijloace ludice obişnuite: hăhăiala superficială, miştoul cu tentă sexuala, rânjetul superior, nu, frica aia nasoală, mai-marea peste fiinţa ta şi peste toate fiinţele din universul ĂSTA, adică de fapt numai peste fiinţa ta care se cacă pe ea ca să recompună un univers meschin, frate, meschin şi inutil… ei, na, frica aia, frate, frica aia… frica de…
Până şi moartea a devenit ceva tern, căptuşit cu indiferenţă, o spaimă pasageră, dedicată sfârşitului vieţii. „Lasăcămaiepân-atuncea…” replica asta muşamalizantă a neantului, o minciună atroce prin indolenţa şi nesimţirea ei. Moartea e definiţia unui viitor sumbru care se-ntamplă numai altora, cred că şi mie, dar „Lasăcămaiepân-atuncea…” Deşi abundă pieţele de tricouri cu capete de mort, tatuaje cu oase incrucişate, moartea în sine nu mai are nici o valoare, decât în funcţie de moştenirea în urma decesului persoanei respective. Cinismul rasei umane a atins un apogeuţ prostesc, deşucheat şi animalic. Nici măcar animalic, doar tembel, îndoielnic, gregar, precar, mediocru. Insignifiant. Consumul morţii. Un jeleu putrezit de inconştienţă şi de dobitocenie. Batalioane de insignifianţi, trecând scuipând semiţe pe langă munţi de catafalcuri ale altor insignifianţi. Willkomen!

OareCePoveste

Într-o MaiMultDecâtMiercuri, DestulDeDeosebită, un MaiPuţinDecâtPăianjen îşi ţesea CâtDeCâtPlasa lui. CumvaFluiera şi era CâtDeCâtConvins că CeeaCePseudoFăcea era un CvasiLucru Într-unFelBun: doar îşi îndeplinea RetroMenirea lui de MaiPuţinDecâtPăianjen; îi era CumDeCumFoame şi abia aştepta să-i pice în CâtDeCâtPlasă vreo OareceMuscă.
DarNumaiCă bucata de SemiZid unde CâtDeCâtPlasa, MaiPuţinDecât Păianjenul nostru începuse s-o OarecumConstruiască, aparţinea unui DeosebitDeÎntrunFelConte, ursuz, crunt, DesMorbid, PleniArtificial şi ClarCăNuVoiaiSăAiDeAFaceCuEl.
Era o AproapeDimineaţă SemiSuperbă.
CiufulitÎmbrăcatDezordonat, DeosebitDeÎntr-unFelContele, numele lui fiind SpunemiBonifaciu, după o AlbăNoapte în DebarauaDormitor, chinuit de SepulcreVise, pedala LatNonşalant pe o LemuroPisică în căutarea BalneoBucătăriei spre o CruntăCafea. Avea OchiiRoşiiRoşiiDeTo’CeBăuse, din pricina RumeneiNopţi, a DiVinuluiVin şi a ŢuicoŞpriţului. Era MeMoMahmur, ce mai ÎncoaceÎncoloLateralSus.
Cum am mai BălmăjitZisSpus, bucata de SemiZid pe pe care MaiPuţinDecâtPăianjenul aproape terminase CâtDeCâtPlasa aparţinea ÎntrucâtvaHolului RuinoCastelului DeosebitDeÎntr-unFelContelui SpunemiBonifaciu.
Pedalând pe urechile TariMoiSurde ale LemuroPisicii, DeosebitDeÎntr-unFelContele se apropia DinCeÎnCeŞiFoarteMaiMult de locul unde MaiPuţinDecâtPăianjenul (ca să nu mă mai ascund, îl chema ArahNicu) deci, ArahNicu transpira terminând CâtDeCâtPlasa cu PseudoMintea la OareceMuşte şi la SacStomacul lui EmptyGol.
Atunci, o DeodatăÎntâmplare trebuia să se ArateProducă: prea se StrânsCombinaseră, se ApropiatGrupaseră FeliiStelele şi UmbroPlanetele. Se simţea în aer un TremurVârtosLăptos, o ZdrangoRumoare, ca o PlapumăVâscoasă, InvizibilMaronie.
Şi DeodatăÎntâmplarea a început UltraScurt: în RomboTraiectoria lui dinspre DebarauaDormitor spre BalneoBucătărie, unde spera să ScotoceascăGăsească o CanăTârnă cu ZeamăDeLapteBătutVarză ca să-şi aline MeMoMahmureala – renunţase la AxiomaIdee asupra unei CrunteCafele, ZeamaDeLapteBătutVarză fiind mai NimeritNimerită la DurereaDeToateÎnSpecialCap produsă de MeMoMahmureală; cu siguranţă AxiomaIdee era mult mai BunăRău – deci în RomboTraiectoria lui, DeosebitDeÎntr-unFelContele SpunemiBonifaciu dădu din ParaGreşeală cu RoataLabă a LemuroPisicii peste un HârCiob de ButelcăDamijon în care fusese ŢuicoŞpriţ şi pe care cu MânaLuiÎnsuşi o spărsese de FiascoPerete în AlbaNoapte trecută, de sărise GletulTencuiala şi ajunsese la SemiZid.
LemuroPisica îşi pierdu KixEchilibrul şi se PrăbuşiPrăbuşi, zvârlind din ChemoInerţie CorpulTrup al DeosebitDeÎntr-unFelContelui SpunemiBonifaciu spre TavanulPodea plin cu HârCioburi de ButelcăDamijon RozVerzi.
Un ŞşşştRăcnet izbucni din BuzaGurPulmonBojoculPiept al lui SpunemiBonifaciu. Cu CandeBraţele răşchirate de SpaimăTeamăFrică, bietul de el CercetaÎncerca să-şi DefinitivRecapete KixEchilibrul.
Sub el, LemuroPisica îşi PlângeaLingea VânătRănile şi îl privea cu RâsCuriozitate, aşteptând PunctFinalul RăsCăderii lui.
Atunci a PocnitLovit din nou DeodatăÎntâmplarea, MilosÎnmuiată de SpaimaTeamaFrica bietului DeosebitDeÎntrunFelConte căzător: DegetelePene ale MâiniiDreptePalmeiStângi a DeosebitDeÎntrunFelContelui se încâlciră în CâtDeCâtPlasa MaiPuţinDecâtPăianjenului ArahNicu.
DeosebitDeÎntrunFelContele SpunemiBonifaciu rămaseMulţumitSuspendat în ClorAerul din ÎntrucâtvaHolul RuinoCastelului.
ArahNicu, MaipuţinDecâtPăianjenul nostru simţi FericireaVibraţie a CâtDeCâtPlasei, se repezi ca un LuminoFulger şi execută într-un MomentMinut cu GraţieArtă un CoconGogoaşă DivinMaiestuos în jurul CorpTrupului DeosebitDeÎntrunFelContelui, care RâdeaGemea ca un TempoNebun.
MamăÎncântat de operaţie, MaiPuţinDecâtPăianjenul ArahNicu a închis unul DintrePrintre cei UnMilionDoiOchi şi şi-a CriticatRepedeAdmirat CapTrupOpera în timp ce HohotRimele lui SpunemiBonifaciu vuiau DeaLungLatul ÎntrucâtvaHolului RuinoCastelului.
În GenunchiiUrechile MaiPuţin DecâtPăianjenului nostru HohotRimele sunau TreBine, era ZgoMuzicăBună aici (se BleGândea el) şi ArahNicu a uitat de CumDeCumFoame, de OareceMuşte, de SacStomacul lui EmptyGol, de PluriToate şi se alătură RitmVocal la ZgoMuzicaBună care venea din GâtGâtlejul lui SpunemiBonifaciu şi umplea ÎntrucâtvaHolul.
A rezultat din StransÎmpreunarea ZgoMuziciiBune şi RitmVocea aceea un PoemSimfonicCantatăSonatăBalet de toată FrumuseţeaPoliteţea, care încă se mai ZbierAude în BandaEcou a Întrucâtva Holului cu pricina.
ZgoMuzicaBună i-a StrânsUnit pe cei doi de-a LungLatul AnilorTimp.
Au trăit MaiDeparteAproape într-o HeteroSimbioză MaiMultCaPerfectă.
LemuroPisica a murit DeLaSine şi s-a IncineratÎngropatPlâns singură. FoarteSingură.
Din RuinoCastel, SocietateaStatÎnStat a fondat un MuzeuSpitalGhetou pentru ReBătrâni şi TinereIerunciClasice, aduse spre RelaxMoarte.
CoconulGogoaşă este şi AcumAtunci AcoloAici iar PoemulSimfonicCantatăSonatăBalet a devenit ScrumImnul SocietăţiiStatÎnStat.
PoateNimeni nu a avut nici o NimicÎmpotrivăObiecţie.

NoapteBunăZiua

ÎnSfârşit

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!